PERSPECTIVE CRESTINE

Limba lui Einstein...

Focul limbii

Efeseni 4:29 Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.

Cu câţiva ani în urmă (1990) SUA se găsea din nou într-o situaţie asemănătoare cu cea de astăzi: război.  De cealaltă parte a baricadei era ncă o dată Saddam Hussein.  Războiul a fost câştigat numai că cu câţiva morţi de partea americană; şi morţii în cauză nu erau din cauză că i-a omorât inamicul ci din cauza a ceea ce americanii numesc ´fiendly fire´, adică ucişi chiar de propria lor armată din greşeală, sub ´foc de la prieteni´.

Focul prietenos este atunci când tragi în camarazii tăi, în colegii alături de care lupţi; atunci cei ce ar trebui să fie de partea ta devin adversarii tăi cei mai redutabili.  Pentru un astfel de atac, nu te poţi pregăti şi nici nu eşti avertizat când se va năpusti asupra ta.

Bisericile noastre au cei mai redutabili adversari nu în afara lor ci chiar în sânul lor.  Armele folosite în această confruntare nu sunt puşti şi mitraliere ci cuvinte şi atitudini.  Printre noi sunt o mulţime de răniţi prin cuvintele şi atitudinile noastre.

Nu vreau să te sperii, dar vreau să te avertizez: persoana de lângă tine aduce cu sine în comunitatea de creştini o armă periculoasă!  Nu, nu-i nici în poşetă, nici în buzunar, ci în gură!  LIMBA!  Iacov o supranumeşte UN FOC (3:6).  Inţeleptul Proverbelor spune că viaţa şi moartea stau în puterea limbii (18:21).

Vorbirea, adică capacitatea de a pune gânduri în cuvinte articulate, este un minunat dar de la Domnul.  50% din creierul uman asistă într-un fel sau altul vorbirea; adică, sunt necesari o mulţime de megabites pentru a vorbi!  Vacile mugesc, porcii guiţă, găinile cotcodăcesc, păsările ciripesc, dar numai omul vorbeşte şi transmite într-un mod clar gânduri.  Dumnezeu a dat omului vorbirea pentru a o întrebuinţa printre altele, în a conversa cu Domnul şi în a comunica unii cu alţii lucruri nobile, care îmbogăţesc, înalţă şi zidesc.  De fapt, nu numai cuvintele noastre trebuie să fie ziditoare, ci întregul nostru comportament.

* Eşti la şcoală şi profesorul a spus ceva ce ţi-a rănit sentimentele; tu vrei să te răzbuni, şi-ţi aminteşti că fiul profesorului este la închisoare pentru că a folosit droguri.  Iţi vine să zici: Da, dar cel puţin eu nu am folosit droguri!  Este adevărat, dar poţi să spui asta?

* La serviciu; colegul tău este propus să fie avansat supraveghetor.  Tu eşti la fel de vechi în companie şi ai fi la fel de bun ca şi el în noua poziţie.  Iţi aduci aminte că cu 12 ani în urmă, colegul tău a fost acuzat de furt dintr-o altă companie.  Până la urmă, acuzaţia a fost abandonată şi ţie acum îţi vine să spui şefului despre incident.  Este adevărat, dar ar trebui să spui asta?

In cazurile de mai sus şi-n mii de alte cazuri, viitorul cuiva poate fi alterat pentru totdeauna din cauza unor cuvinte care aduc la lumina o experienţă dureroasă a trecutului.   Merită s-o faci?
Pavel spune aici în versetul 29 să nu ne iese de pe buze nici un cuvânt stricat.  Termenul grecesc pentru stricat este sapros şi se găseşte numai încă într-un loc în Noul Testament, şi anume în Matei 12:33.  Termenul descrie un pom rău, sau stricat.  Pomul este stricat nu pentru că face poame rele, ci face poame rele pentru că este rău.  Bătălia pentru ce fel de poame va face pomul nu se dă între roade, ci în inima pomului.  Domnul Isus a spus că  căci din prisosul inimii vorbeşte gura Luca 6:45.  Tot Domnul Isus spune: Mat 15:18-19 Dar, ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om.  Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.

Ce fel de inimă ai?  Se va vedea din cuvintele tale.  Dacă cârteşti în loc să mulţumeşti, dacă minţi în loc să spui adevărul, dacă spui glume proaste şi fără perdea în loc să zideşti, dacă bârfeşti şi cleveteşti în loc să vorbeşti de bine, dacă dărâmi în loc să încurajezi, dacă critici mereu în loc să găseşti partea pozitivă, atunci cred că ştii ce fel de inimă ai!

Pavel ne spune ce fel de cuvinte trebuie să fie găsite între noi: Efeseni 5:19 Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

* **

Tu şi ceilalţi

Filipeni 2:3-4 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş.  Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.

Doi duşmani teribili ai fiecărui individ aflat într-o comunitate, şi implicit al comunităţii: predispoziţia la ceartă(gr. eritheia de unde vine cvântul a irita, iritare) şi la slavă deşartă (gr. kenodoxia = dorinţa de a fi lăudat).  A nu face nimic motivaţi sau determinaţi de unul dintre cei doi duşmani este o propunere aproape imposibilă.  Nu degeaba viaţa creştină are la baza ei lepădarea de sine, renunţarea la eu, golirea şi sărăcia duhovnicească, starea de neajutorare în care doar Domnul ne poate ajuta, doar El este suficient.  Şi după cum dragostea de Dumnezeu se vede prin iubirea aproapelui nostru (Luca 10:30-37; 1 Ioan 4:20-21), la fel şi smerenia înaintea Domnului se dovedeşte prin smerenia unul în faţa celuilalt.

Este atât de uşor să fii iritat.  Predispoziţia la iritare poate fi cauzată de la oboseală, probleme cu soţul/soţia/copiii, lipsa de realizări profesionale/romantice/spirituale, până la indigestie sau o bătătură la degetul de la picior.  Cât despre dorinţa de a fi lăudat…, de a fi numărul unu?  Cine n-o are?  Cum să eviţi iritarea şi cum să scapi de dorinţa de a fi lăudat?  Prin smerenie faţă de Domnul şi faţă de ceilalţi.  Prin punerea intereselor altora mai presus de a noastre.

Care-s slăbiciunile tale?  Şi, care-s calităţile?  În loc să vezi paiul din ochiul celuilalt ocupă-te de bârna din ochiul tău!  Şi, în loc să gândeşti că tu eşti mai grozav decât orcine, gândeşte-te mereu la calităţile celorlalţi.  Gândeşte-te că ei sunt mai buni decât tine.  Încurajează-i, laudă-i, pune-i înaintea ta.

Ştiu, pare dificil… dar e posibil!  Doamne-ajută!

* **

Cum e Tata aşa e şi fiul

Efeseni 5:1 Urmaţi, deci, pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.

Rupt din context, versetul acesta poate înseamna o mulţime de lucruri.  Dar pus în contextul a ceea ce s-a spus în Efeseni 4:32 (Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos), porunca capătă dintr-o dată claritate.  Termenul „urmaţi” este „mimetes” în greacă, de unde avem cuvântul „imitare, a imita”.  Adică, imitaţi-l pe Dumnezeu.  Dar sunt atâtea domenii în care nu avem cum să-l imităm pe Dumnezeu.  Nu mai rămâne decât să-L imităm pe Domnul în ceea ce priveşte iertarea celorlalţi.

Aducerea copiilor în imagine dă şi mai multă viaţă poruncii acesteia.  Copiii imită pe părinţii lor.  Mă surprind adesea făcând gesturi pe care le făcea tatăl meu.  Tatăl meu a trecut la Domnul acum 30 de ani… şi eu tot îl mai imit!  Copiii ne urmăresc cu atenţie şi apoi, vor face ceea ce ne-au văzut făcând.  Copiii ne studiază cu atenţie.

Mulţi doresc să-L imite pe Dumnezeu, dar fără să-L cunoască!  O mare parte dintre creştini slujesc un dumnezeu care nu apare în Scripturi!  Este fabricat de mintea lor, după cum li se pare lor că ar fi corect, echitabil.  Fabricat după tradiţiile învăţate.  Nu de mult vorbeam cu cineva şi la o afirmaţie despre Dumnezeu m-a privit şi mi-a zis„ eu nu aşa am ştiut şi-s la credinţă de 30 de ani!  Ceea ce-mi spui acum îmi răstoarnă lumea pe dos şi eu nu pot accepta asta!”  Am întrebat-o dacă ceea ce a ştiut a confirmat cu Biblia.  Răspunsul a fost „nu”.

Ce crezi tu despre Dumnezeu?  „Ceea ce crede şi biserica mea!”  Şi ce crede biserica ta?  „Biserica mea crede ca şi mine!”  Şi ce credeţi tu şi biserica ta?  „Biserica mea şi cu mine credem la fel!”  Deci, ce fel de Dumnezeu imiţi?  Ce fel de Dumnezeu urmezi?

Unii văd numai mânia lui Dumnezeu, de aceea sunt nervoşi şi indispuşi tot timpul.  Alţii văd un Dumnezeu răzbunător, că de ce alceva caută mereu să se răzbune?  Unii văd un Dumnezeu al Legii, care taie şi spânzură mereu, că, de ce altceva ar tăia ei şi-ar spânzura în stânga şi-n dreapta?  Alţii au un Dumnezeu captricios şi încruntat, de aceea sunt şi ei la fel.  Iar alţii văd cum i-a iertat Dumnezeu pe ei, şi ei iartă la fel.

Acum, ştiu că am dori să-L imităm pe Dumnezeu în atâtea alte aspecte.  Dar ce-ar fi să începem prin a-L imita în iertarea celorlalţi?  De ce?  Deoarece s-ar prea putea ca iertarea pe care o dau sau nu o dau altora să fie un  semn nu doar a sănătăţii mele spirituale, ci şi a locului în care-mi voi petrece veşnicia.  Uite ce spune Domnul Isus: Matei 6:14-15 Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.  Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

Cum ai vrea să mergi înaintea Domnului împovorat cu povoara greşelilor altora ce nu le-ai putut ierta?  Gândeşte-te la asta!

* **

Fapte şi relaţii, nu vorbe şi speculaţii

Iacov 3:13 Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii!

Înţelepciune şi pricepere!  Două idealuri ale oamenilor lui Dumnezeu şi nu numai!  Pentru dobândirea acestor două surori ne şcolim, citim, ne pregătim şi acumulăm experienţe o viaţă întreagă!  Cartea proverbelor vorbeşte în mai multe locuri în mod elogios despre înţelepciune:  Proverbe 3:13-18  Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul care capătă pricepere!  Căci câştigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului, şi venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul; ea este mai de preţ decât mărgăritarele, şi toate comorile tale nu se pot asemui cu ea.  În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie şi slavă.  Căile ei Sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările ei Sunt nişte cărări pacinice.  Ea este un pom de viaţă pentru cei ce o apucă, şi cei ce o au Sunt fericiţi.

Când citeşti cele de mai sus, eşti gata să te dedici căutării înţelepciunii.  Eşti motivat!  Şi-atunci?  De ce aşa de puţini o avem?  Şi asta se vede nu din câte lucruri ştim (cineva spunea că a fi înţelept nu înseamnă a şti multe, ci a şti ceea ce trebuie) ci din felul în care ne comportăm, din ce fel de relaţii avem şi cum ne comportăm vizavi de ceilalţi.  Mai precis, din atitudinile noastre.  Când între noi există invidie şi ceartă, atunci se vede lipsa de înţelepciune (v 14).  Dacă din invidie faci ceva pentru a fi mai bun sau mai presus de celălalt, şi asta printr-o „găselniţă”, este şi asta o înţelepciune, dar este pământească, din suflet (şi nu din spirit) şi de origine demonică!  La fel cu certurile şi dorinţa de a câştiga cu orice preţ orise ceartă şi toate certurile.  Dorinţa de a avea ultimul cuvânt.

Înţelepciunea de origine divină (care vine de sus), etse curată.  Lipsită de invidie, de spiritul de concurenţă.   Singura concurenţă este cu sine însuşi.  Faţă de ceilalţi, înţelepciunea lui Dumnezeu (sau de sus) este paşnică, blândă, ş.a.m.d. (v. 17).

Domnul Isus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune (1 Cor. 1:30).  El a fost întruparea înţelepciunii lui Dumnezeu.  El nu a strigat, nu a fost arogant (deşi a fost ferm şi răspicat în pronunţarea adevărului), nu a fost plin de mândrie.  Când Pavel zice că acum după ce a fost răstignit împreună cu Christos şi că Christos trăieşte în el, printre alte lucruri, vrea să spună şi că, tot ceea ce a fost Isus în umblarea Sa pe pământ, vrea să fie acum prin Pavel.  Cuvântul să se facă trup în noi.

Deci, îndemnul Cuvântului Domnului pentru noi în această zi este, dacă avem înţelepciunea de sus (pe Isus trăind în noi), să nu ne apucăm la speculaţii verbale şi la tirade care să dovedească cât şi ce ştim.  Să nu ne căutăm dreptatea prin cuvinte şi câştigarea certurilor.  Dimpotrivă.  Să fim blânzi cu ceilalţi, înţelegători, suportivi, să ne comportăm frumos.

* **

Dragostea lui Dumnezeu.

1 Ioan 4:16 Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.

Nu putem spune că nu se vorbeşte destul despre dragoste în zilele noastre.  De-abia l-am cunoscut (am cunoscut-o) şi deja „iubim!”  Deşi în româneşte nu folosim atât de des termenul de dragoste (love) ca-n engleză (unde este obişnuit să auzi „I love my car – îmi iubesc maşina”, „I love ice-cream – iubesc îngheţata”, „I love football – iubesc forbalul”), cu siguranţă ne iubim maşinile, mâncarea şi sportul preferat!  Pentru acestea, jertfim atâtea lucruri, şi dintre acestea, cele mai importante sunt Dumnezeu, familia şi destinul nostru veşnic!

Dumnezeu a venit la noi iibind diferit.  Dumnezeu este Creatorul naturii, a universului întreg, al îngerilor.  Dar din atâtea lucruri minunate create de EDl, Dumnezeu nu a iubit nimic mai mult decât pe noi!  De aceea spunea Ioan mai devreme „vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!”  Este un imperative să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru noi!  Dar nu doar pentru noi, ci şipentru alţi semeni ai noştri.

Când cunoşti dragostea lui Dumnezeu, (şi în cele spirituale cunoaşterea este aplicată, practică, nu doar informativă, teoretică; dacă cunoaşterea rămâne teoretică, va duce la condamnare, dacă se transformă în practică, aplicată, duce la viaţă), ţi se deschid posibilităţile aceeptării acesteia, adică a credinţei.  Aceasta este esenţa mântuirii: dragostea lui Dumnezeu cunoscută şi crezută = mântuire.  Aceasta este esenţa lui Dumnezeu: Dumnezeu este dragoste.  Dar considerarea faptului că Dumnezeu este dragoste nu va ajuta pe nimeni cu nimic, dacă nu există cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu, primirea acesteia prin credinţă şi apoi rămânerea în dragoste, sau în Dumnezeu.

Lumea e plină de oameni care şi-au făcut o chemare din răspândirea dragostei lui Dumnezeu faţă de ceilalţi: faţă de flămânzi, săraci, oropsiţi, şi alte categorii asemnătoare.  Dar este doar încercarea de a aplica dragostea lui Dumnezeu fără Dumnezeu.  Fără a-L avea pe Dumnezeu în viaţa lor sau fără a-L oferi pe Dumnezeu celor pe care îi iubesc.  Adevărul este că nu poţi oferi dragostea lui Dumnezeu fără Dumnezeu: o astfel de iubire fără Dumnezeu nu este dragostea lui Dumnezeu!  Isus i-a iubit pe păcătoşi, pe vameşi, pe stricaţi, pe totţi.  I-a vindecat, i-a hrănit, le-a purtat de grijă.  Dar din gura lui Isus s-a auzit mereu cuvintele mânturii.  Dacă vindeci, hrăneşti, ajuţi, şi nu mântuieşti, în definitiv omul rămâne tot păcătos, tot în moarte.

Pavel ne îndeamnă să ne încercăm pe noi înşine dacă (mai) sunem în credinţă (2 Cor 13:5).  Poate ne verificăm convingerile şi cunoştinţa şi zicem, „Da!  Suntem în creidnţă!”  Dar, a fi în credinţă înseamnă a fi în Dumnezeu!  Şi a-L avea pe Dumnezeu în tine.  Să ne verificăm în lumina aceasta şi să ne găsim buni!

* **

Un Trup

Filipeni 2:1-2 Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.

„Dacă!”  „Dacă?”  Mai este vreo îndoială?  Mai există ceva ce să nu avem în Christos?  Dacă avem totul deplin în El, dacă Christos este înţelepciune, răscumpărare, neprihănire şi sfinţire pentru noi, atunci de ce mai există întrebarea „dacă?”

Întrebarea nu este retorică, nu izvoreşte nici din îndoială.  Este menită să te facă să te gândeşti la tot ce ai dobândit în Christos şi să vezi dacă împărtăşeşti acestea cu trupul Domnului:
- Îndemnarea (încurajarea) în Christos.
- Mângăierea în dragoste
- Legătura Duhului
- Milă şi îndurare.

Trebuie să recunoaştem că viaţa în trupul lui Christos îşi are piedicile ei.  Adică, fiecare dintre noi devenim o piedică, când ambiţile noastre, eul nostru, mândria, obiectivele, păcatele şi schimbările de dispoziţie intervin între noi şi ceilalţi.  Dacă după mântuire am fi fost plasaţi într-un vârf de munte, şi lăsaţi acolo să ne trăim pocăinţa de capul nostru.  Dar suntem plasaţi ca membre ale unui trup.  Şi nu ne convine întotdeauna cine-i pus lângă noi.  Ba se pare că Dumnezeu are un simţ al umorului, sau al sarcasmului dacă vreţi, când ne aşează parcă lângă cei mai nepotriviţi tovarăşi de… trup!

Aşezarea aceasta nu este la întâmplare, ci Domnul are un plan.  El care ne cunoaşte, şi ne ştie calităţile şi defectele, ne aranjează în trup în aşa fel încât să poată lucra la noi prin cei de lângă noi.  Ei ne vor ajuta să ne eliberăm de defecte şi să ne îmbunătăţim calităţile.  Ba mai mult, folosirea resurselor puse la dispoziţia noastră în Christos va ajuta procesul catartic.

Când ai îndemnat ultima oară pe cineva?  Când ai mângăiat cu dragoste, când ai avut milă şi îndurare, ca să dovedeşti şi să întăreşti legătura Duhului?  Cheia folosirii acestor resurse se găseşte numai „în Christos”.  În afară de Christos, suntem nişte lupi, nişte „animale” care se luptă numai pentru ei.  Dar „în Christos” suntem transformaţi după chipul lui Christos.  El trăieşte în noi, şi îşi trăieşte viaţa prin noi.  Viaţa aceasta duce la o simţire, la o dragoste, un suflet şi un gând.  La unitate.

* **